Charity

Donatii si alte activitati

      

Galerie foto

Sarbatoare

Marturie Dumitru Cornilescu (Partea a III-a)

 O INTARIRE SI UN INCEPUT


Acum greutatea era că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul acesta. Citisem si alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau... cărţi. Aşa că am început să mă gândesc: „viaţa asta e foarte frumoasă, dar cine ştie dacă nu e numai o închipuire a mea, fiindcă am că­pătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!" Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „In orice lucru aduceţi cere­rile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri". „Doamne", am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în acelaşi fel, voi fi deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună."

M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. „Fiindcă", ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit pentru moarte",,Da", am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest fapt şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în această clipă. Iar dacă vă duceţi pe front si muriţi, Mântuitorul vă aş­teaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva pentru el şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte". S-au bucurat de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors la cazarmă, spunând celor­lalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate. Unii i-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare, au mai venit cu alţii si le-am spus adevărul si lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă seara.

Aveam mult timp la dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre cărţile pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă limbă, nu în româneşte.

Acum însă obişnuiam să mă duc la Mântui­torul cu toate problemele şi i-am zis: „Mântui­torule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări". M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie să se înno­iască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi, la ultima strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învăţat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă si au cântat-o şi acolo. Mulţi din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos, aceştia se duc şi petrec cu muzică dumi­nica. Trebuie să ne ducem si noi la petrecere". Au venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost începutul.

Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea.

 

 

Una dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr cult, dar care nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l facă si pe el să vină să audă Evan­ghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Docto­rul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, si nu vreau să mă cert cu el". Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el nu începe". „A, dacă e aşa", a zis el în cele din urmă, „am să mă duc".

A venit, şi a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă" zicea el, „cine ştie, poate că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite si măcar să fim noi doi, iar el unul". Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem". Şi a început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic". Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta si am început să vorbesc despre Evanghelie. Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri neplăcute.

Eu am aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de lucruri la şcoală?" „Pentru că", am zis eu, „n-au trecut prin ele şi nu le au". Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.

în duminica viitoare, când a venit, l-am între­bat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e adevărat", i-am zis eu „trebuie să iei o hotă­râre". „Am şi luat-o", a răspuns el. „Ce hotărâre?" l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru Domnul Hristos". Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere printre tovară­şii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe alţii.

Aveam si un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră si citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut si a început să râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră şi să mă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc si eu la Domnul". Muzicianul şi-a zis: De ce n-ar putea face Dum­nezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui". Apoi a zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini". Apoi s-a retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească mai departe.

Spre marea mirare a celorlalţi, pe la şase sea­ra, a venit un soldat si a zis: „L. e liber si are or­din să plece îndată la Iaşi". Ce răsunet a avut aceas­tă întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, si mai mulţi au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea

Lucrul la o şcoala normală

Când s-a terminat războiul, doi dintre cei întorşi la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre duminicale au fost nevoiţi să se ducă la şcoala normală de la B. să-şi finalizeze studiile ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare încurcătură.

Puteau însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, si să se roage. Au spus Domnului cam aşa: „Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm şi nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din şcoala aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt fră­mântaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră . Noi nu vrem să vorbim nimănui si nu chemăm pe nimeni". Aşa au şi făcut. După patru zile, a venit la ei un coleg şi le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi vă duceţi în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?" Cei doi au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ţi-o plăcea". „Ce anume?" a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi". „Tocmai de asta am nevoie şi eu", a zis el. „Cam bănuiam eu aşa ceva. Vreţi să mă lăsaţi să vin şi eu cu voi?" „Cu siguranţă!" a fost răspunsul celorlalţi. Ce bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată aşa de curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că, după o vreme, erau destul de mulţi cei care se duceau frecvent si se rugau.

Mulţi dintre ei s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune. Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi acum. Colegii lor au auzit. Unora le-a plăcut, altora nu. Se înţelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Aşa că a început, ca de obicei, o mică prigonire.

Câţiva colegi neântorşi la Domnul s-au ho­tărât într-o seară să se ducă după ei la aduna­rea de rugăciune si să arunce cu pietre în ei. Credincioşii au auzit, dar au luat hotărârea să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus si au început să se roage. Apoi au venit cei neântorşi la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce se ruga i-a văzut venind si a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum, Doamne, ai milă de cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atinge-le ini­ma". Deodată cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele jos, şi a îngenuncheat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toţi ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbă­vit Domnul şi au avut o foarte bună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit şcoala şi a trebuit să plece. S-au despărţit la gară, după o foarte frumoasă adunare de rugă­ciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de venirea trenului, trenul care avea să-i împrăştie în lungul si în latul ţării.

Iată încă o întâmplare din viaţa lor. Unul din­tre aceştia, necredinciosul de care am vorbit la început, care era un bun creştin acum, era foarte sărac pentru că războiul abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre prietenii lui i-a lăsat ca moştenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăşi pe care le-a dat spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere. Proprietarul cămăşilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la aceste cămăşi a pus aşa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau să se mai gândească la altceva decât la cămăşi. Se gândea bietul om ce bine are să fie când are să pună mâna pe ele! Dar în curând şi-a dat seama că gândul la cămăşi era gata să ia locul Mân­tuitorului. Atunci a luat o hotărâre bărbătească. S-a dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămăşile acelea frumoase şi a venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul şi a început să arunce în apă toate cămăşile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav care pusese stăpânire pe el. „Şi astfel", zicea el, „am fost slobod. Mi-am căpătat iar pacea tulburată de cămăşi. Era mai bine să fiu slobod şi cu Mântuitorul decât cu cămăşile şi fără Mântuitorul. Din clipa aceea viaţa mea a fost plină de bucurie şi putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăşi în locul celor pe care le pierdusem pentru El".

Hits: 1099

Linkuri Sociale

Adresele Caritatii

Adresa Postala
Mircea Eliade,nr 22,400364,

Cluj-Napoca,Cluj,Romania

Adresa fizica
Nichita Stanescu Street,no3,Cluj-Napoca,Cluj,Romania

Telefon & Fax

Informatii generale :+40 264 438050
Birou:+40 264 438050
Fax: +40 264 438050