Charity

Donatii si alte activitati

      

Galerie foto

Sarbatoare

Cantarea laudei mele

 

Cantarea laudei mele - Irina Schiopu

 

Mă numesc Şchiopu Irina, sunt lider in cadrul Centrului Creştin Mefiboşet. În anul 1978 am avut un accident de tren, în urma căruia am rămas fără ambele picioare. După accident am intrat într-o depresie adâncă. Mă vedeam un om fără viitor şi nu găseam nici o soluţie de ieşire din criză decât sinuciderea. Pe când  mă gândeam la cea mai rapidă metodă de sinucidere, Dumnezeu mi-a vorbit printr-un grup de tineri dedicaţi Lui. Atunci mi-am văzut starea mea păcătoasă şi am căzut la picioarele Domnului, mărturisindu-mi păcatele şi rugându-l pe El să mă primească în familia Lui, facându-mă copilul Său.

De atunci viaţa mea a devenit o cântare, e adevărat, uneori mai tristă, alteori mai plină de bucurie. Dacă cineva ar veni acum la mine şi mi-ar oferi picioarele în schimbul lui Dumnezeu, aş refuza categoric, deoarece pentru mine Dumnezeu înseamnă Totul.

După ce am început să-L cunosc pe Domnul tot mai mult, am înţeles că pe calea aceasta nu sunt şomeri. Am înţeles că fiecare e chemat la o lucrare şi eu, după un timp, am înţeles că Domnul mă vrea în lucrarea de evanghelizare a persoanelor cu dizabilităţi. Astfel, în 1993, am acceptat propunerea domnului Măluţan de a lucra împreuna la înfiiţarea Clubului Creştin Caritatea, alături de Sorin Deac şi alţii. Clubul Creştin Caritatea a devenit mai târziu Centrul Creştin Mefiboşet. 

De necrezut, şi totuşi adevarat! Au trecut 20 de ani de la infiinţare şi avem 17 ani de activitate a Centrului Creştin Mefiboşet! Când privesc în urmă, îmi dau seama cât de trecători suntem. Acesta este primul gând, apoi nu-mi vine să cred că au trecut aşa de mulţi ani de activitate la Centru. Mă uimesc cum m-a folosit Dumnezeu pe mine, un om plin de imperfecţiuni, pe o perioadă aşa de lungă de timp şi recunosc în aceasta mâna Creatorului care a dirijat intreaga lucrare şi a susţinut fiinţa mea în desfăşurarea ei.

Cu cât trec anii şi cu cât îl cunosc mai mult pe Dumnezeu, îmi găsesc tot mai multe slăbiciuni şi conştientizez cât de multe greşeli le-am facut în activitatea mea. De multe ori am rănit oamenii, crezând că le dau un sfat bun, altădată mi-am afişat “evlavia” sperând că sunt exemplu de urmat, când de fapt nu făceam altceva decât să îmi hrănesc mândria şi eul meu. Şi multe alte greşeli pe care nu mi le amintesc acum, dar care sper că Tatal Ceresc le-a aruncat în marea uitării.

Dar chiar dacă au fost defecte, atitudini greşite, relaţii imperfecte, mulţumesc Domnului şi dragostei Lui care m-a păstrat în această activitate minunată. Dragostea de Dumnezeu, dorinţa de a-l cunoaşte pe El tot mai mult ne-a ajutat să trecem peste imperfecţiuni şi a sudat relaţiile noastre, ajutându-ne să mergem mai departe. Unii au venit între noi, alţii au plecat, iar unii dintre cei care au rămas au crescut spiritual. Noi putem aprecia după ceea ce vedem cu ochii, dar cel mai bine ne cunoaşte Dumnezeu şi aşa cum spune un proverb, sfârşitul e cel mai important.

Aş vrea să scriu câteva evenimente care s-au petrecut în viaţa mea personală. Aşa cum am menţionat şi în cartea precedentă, în luna noiembrie a anului 1999, m-am căsătorit. Perioada de acomodare a fost dificilă, dar acum pot mulţumi Domnului că mi-a dăruit un soţ minunat. Aşadar,  Lucian şi cu mine formăm un cuplu normal cu plusuri şi minusuri în relaţia de zi cu zi. 

Dragul meu cititor, aş vrea să îţi mărturisesc despre ceea ce am învăţat în viaţa de cuplu. Când m-am căsătorit eram total nepregatită, aveam numai pretenţii. Nu ştiam că trebuie să iubesc necondiţionat şi sunt chemată să dăruiesc, nu să primesc. Deşi Dumnezeu mi-a spus odată să nu fiu pretenţioasă, eu am uitat complet. Aşadar, iată-mă căsătorită şi cu mii de pretenţii. Voiam perfecţiunea în ceea ce-l privea pe Luci, îi vedeam doar greşelile lui, iar ale mele nici măcar nu le observam. Doream să fiu ajutorul potrivit al lui Luci şi credeam că e nevoie să-l cicălesc toată ziua pentru a-mi îndeplini menirea. La scurt timp, am realizat că procedez greşit. Atunci mi-am rezervat mai mult timp pentru rugăciune şi citirea Bibliei şi încetul cu încetul Dumnezeu mi-a arătat greşelile mele. Mi-a spus că trebuie să dăruiesc multă dragoste, înţelegere, bucurie. Mi-a spus, într-una din zile, să-l întâmpin întotdeauna pe Luci cu zâmbetul pe buze, amintindu-mi că el vine de la lucru obosit şi eu sunt cea care îl pot ajuta să se relaxeze şi să-i fac ziua în continuare frumoasă.

La început credeam că, fiind persoană cu dizabilităţi, se cuvine ca eu să primesc, doar să primesc fără să dăruiesc. Dar pe măsură ce stăteam de vorbă cu Domnul, îmi dădeam seama cât de multe lucruri pot face care să-l ajute pe Luci, să-l facă fericit, să-i aducă împlinire.

Aşa că şi tu dragul meu, chiar dacă eşti o persoană cu dizabilităţi, poţi să-i  faci fericiţi pe cei din jurul tău. Dacă ai pe cineva din familie care are grijă de tine,  întâmpină-l cu bucurie când intră în camera ta şi foloseşte cuvinte de apreciere, de recunoştinţă pentru ajutorul ce ţi-l acordă. Ştiu că este greu să faci asta la început, dar nu te lăsa doborât de sentimente de amărăciune sau de stări contradictorii. Oare de ce persoanelor care merită cea mai multă recunoştinţă ne este greu să le-o arătăm?

Imi amintesc de vremea când trăia mama mea, cu cât drag venea în camera mea şi mă întreba cum mă simt şi ce să îmi gătească, iar eu îi răspundeam îmbufnată de cele mai multe ori. Nu-mi amintesc să îi fi spus vreodată mamei că o iubesc şi că apreciez tot ce face pentru mine, deşi trebuia să realizez că mama are nevoie de recunoştinţa mea. Acum aş face-o, dar e prea târziu. Ea a plecat la cele veşnice şi mă doare cumplit lucrul acesta.

Poate că zici în sinea ta acum, după cele citite: “Ce-ţi pasă ţie Irina? Eşti un om fericit, te-ai căsătorit, ai o maşină, o casă, dar eu…” Dragul meu, vreau să iţi spun că fericirea mea nu vine din faptul că deţin aceste lucruri. Sursa fericirii mele este Domnul Isus. Relaţia mea zilnică cu El e cea care îmi dă multă împlinire şi bucurie. În fiecare zi abia aştept să  stau la sfat cu Domnul meu. De obicei încep prin a citi din Cuvântul Scripturii şi apoi mă rog. Îl slăvesc pentru ce mi-a vorbit, pentru măreţia Lui, pentru frumuseţea şi pentru dragostea Lui atât de mare şi de statornică, pentru credincioşia Lui. Cu cât citesc mai mult Cuvântul, cu atât mă îndrăgostesc tot mai mult de Domnul şi mă fascinează credincioşia Lui statornică.  Chiar dacă greşesc, El aşteaptă momentul întâlnirii noastre şi-mi arată cu duioşie unde am greşit, dându-mi totodată putere să mă recunosc, marturisindu-mi greşeala. Aşa că dragul meu, dacă spui că eşti singur şi nu ai pe nimeni, iată că Tatăl Ceresc împreună cu Fiul şi Duhul Sfânt abia aşteaptă să stea de vorbă cu tine. Roagă-l sincer să îţi vorbească prin Cuvântul Său şi să te înveţe cum să te rogi, iar tu vei descoperi cât de frumoasă e viaţa împreună cu Domnul. Bineînţeles ca vei avea şi lupte, dar nu renunţa! La mine vine deseori diavolul cu somn când mă pun la partaşie. Atunci, ori citesc cu voce tare, ori mă apuc de cântat, de sună ferestrele şi în felul acesta mă bucur de biruinţă.

Acum vreau să îţi vorbesc despre un moment greu al vieţii mele. La doi ani de la căsătoria cu Luci am hotărât să ne mutăm la Organizaţia Prietenul Copiilor, unde am locuit cu câţiva băieţi cu dizabilităţi, proveniţi din orfelinat. Organizaţia avea un proiect de socializare a băieţilor cu dizabilităţi proveniţi de la Şcoala Specială Jucu. La o lună de la mutarea noastră am fost depistată cu HC activă, ceea ce însemna că aveam nevoie de un tratament cu citostatice pentru un an de zile, ca să fie oprită activitatea virusului. Acel an a fost cel mai greu al vieţii mele. Mi-a fost greu să mă adaptez la programul din casă, la activitatea cu băieţii, dat fiind faptul că  citostaticul administrat zilnic îmi provoca depresie, îmi accentua starea de neputinţă.

Dar slăvit să fie Domnul care m-a sprijinit cu mâna Lui şi nu m-a lăsat să mă prăbuşesc în acea perioadă critică, deşi ziceam deseori că plec din Casa sau întrerup tratamentul. Am stat doar un an şi câteva luni la Organizaţia Prietenul Copiilor, dar am învaţat multe lucruri folositoare şi am vazut cum Domnul îmi dădea noi puteri ori de câte ori ziceam că nu mai pot. În acea perioadă am căzut într-o depresie urâtă, despre care vreau să îţi vorbesc şi ţie, dragul meu cititor. La organizaţie era multă treabă de făcut, aveam şi musafiri din Olanda, iar eu eram cu nervii la pământ, că nu reuşeam să mă odihnesc nici noaptea. M-am enervat pe Luci pentru un lucru de nimic, am strigat la el, m-am dus în cameră să mă odihnesc puţin, iar când a  venit un băiat din casă pentru a se plânge de un altul, am strigat şi la el. Atunci am realizat că aveam nevoie disperată de odihnă. M-am urcat în maşină, am mers la sora mea la ţară, i-am explicat starea mea şi am rugat-o să mă lase să mă odihnesc. Am dormit aproape o jumătate de zi, apoi m-am ridicat, am mancat şi am început să mă rog. Până în acel moment nu mă puteam ruga, doar gemeam, rugându-l pe Domnul să aibă milă de mine.

Am avut o părtăşie deosebită cu Domnul în acele momente şi mi-a vorbit prin Cuvântul Său din Isaia 25, versetul 1 si versetele 4,6,9 si din capitolul 26, versetele 3 si 4.

Doamne, Tu eşti Dumnezeul meu;pe Tine te voi înălţa! Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate; planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioşie.

Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel slab, un loc de scăpare pentru cel nenorocit în necaz, un adăpost împotriva furtunii, un umbrar împotriva căldurii;căci suflarea asupritorilor este ca vijelia care izbeşteîn zid.”

„Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele acesta,un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite.”

„În ziua aceea vor zice: Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!”

„Celui cu inima tare, Tu-i chezăşluieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine. Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor.”

L-am auzit pe Domnul vorbind inimii mele: „Irina, tu ai uitat cât de minunat ţi-am purtat de grijă până acum? Nu uita că Eu sunt un loc de scăpare pentru cel slab, un loc de scăpare pentru cel nenorocit, aflat în necaz, deci vino la Mine. Aminteşte-ţi că tu eşti străină şi călătoare pe acest pământ şi va veni ziua când vei lua parte la ospăţul pe care-l pregătesc. Atunci te vei umple de bucurie şi vei exclama: Iată acesta este Dumnezeul nostru! Dar pentru aceasta, draga mea, ai nevoie de o inimă tare şi încredere în Mine”. A fost deosebit! Ah cât aş vrea să te pot face să simţi ce am trăit eu în acele momente! M-am prăbuşit la picioarele Lui şi L-am rugat să mă lase să-i spăl picioarele cu lacrimile mele, lacrimi de mulţumire şi recunoştinţă, că s-a coborât la mine, un praf de pe cumpăna fântânii, un firicel de iarba, un nimeni, El, Dumnezeul cerului şi m-a învăluit cu atâta dragoste, atâta dragoste... Acum, din ochii mei izvorau  lacrimi de bucurie, că am un tată şi un prieten atât de grijuliu şi de sensibil la suspinul meu, lacrimi de fericire că sunt copilul celui mai iubitor Părinte din acest univers.

După acea întâlnire cu Domnul am fost schimbată şi l-am sunat pe Luci, care era foarte ingrijorat de starea mea, să-i spun că sunt bine si nu voi sta la ţară 3 zile aşa cum plănuisem, ci mă voi întoarce la el curând.

Acesta e Dumnezeul minunilor, dragul  meu! Împacă-te cu El, chiar în aceste momente, dacă nu-l ai ca Tată şi Mântuitor sau dacă s-a răcit relaţia dintre voi şi nu-ţi mai aminteşti de ultima întâlnire cu El în odăiţa.

 Proşterne-te chiar acum la picioarele Lui, roagă-l să te ierte şi să vină în inima ta, pentru că nimic nu e mai fantastic pe pământ decât părtăşia cu El.

Era în 2006, luna mai şi ne pregăteam, împreună cu alţi lideri de la Caritatea, să mergem la Bucureşti, la o conferinţă. Imi doream să mergem cu maşina mea, ca după conferinţă să facem câteva vizite la nişte prieteni cu dizabilităţi în Târgovişte şi în judeţul Prahova. Pentru asta aveam nevoie de bani, deoarece asociaţia nu işi putea permite să mai suporte transportul la încă o maşină. Atunci m-am rugat Domnului şi i-am zis să ne pregătească El aceşti bani de drum, dacă e voia Lui să mergem în aceste vizite împreună cu Dora Boscor şi Monica Daraban. La scurt timp m-a sunat Dora şi mi-a zis că a primit o parte din banii necesari. Din nou m-am rugat Domnului, cerându-i mai departe implicarea în această lucrare, ca să îmi confirme prin aceasta dacă mă vrea în continuare în lucrarea de la Caritatea. „Deci, Doamne, dacă mai e nevoie de mine la Caritatea şi Tu vrei să mă foloseşti în această lucrare, te rog să îmi dai aceşti bani”.

A trecut o perioadă de timp şi într-o duminică, dupa terminarea serviciului religios din biserica natală, a venit pastorul la mine şi mi-a înmânat un plic, spunându-mi că am un dar din partea Domnului. Când am deschis plicul, în el era exact suma de bani de care aveam nevoie pentru calatoria propusă. Şi Domnul mi-a spus: „aceştia sunt banii pe care i-ai cerut”. Astfel, am continuat lucrarea la Caritatea, încredinţată fiind, încă odată că sunt în voia Lui.

Călătoria aceea a fost deosebită. La conferinţă am învăţat lucruri noi şi folositoare, ne-am întâlnit cu alţi lideri care erau cuprinşi în aceeaşi lucrare desfăşurată printre persoane cu dizabilităţi şi ne-am încurajat  unii pe alţii.

De acolo, am mers în vizită la o prietenă de-a noastră nevăzătoare din Târgovişte şi la un băiat în cărucior dintr-o localitate apropiată. Ne-au impresionat condiţiile grele în care locuia la ţară şi cred că pentru el şi pentru familia lui a însemnat mult vizita noastră.

La Ploieşti ne-am întâlnit cu mai mulţi prieteni, persoane cu dizabilităţi, care au participat la o întâlnire specială, în care un grup de americani au prezentat un program de gimnastică şi apoi un meci de baschet jucat de persoane în cărucior. Acea întâlnire a fost deosebită şi ne-a lăsat un gust plăcut tuturor participanţilor. De acolo am vizitat un alt băiat pe cărucior care locuia la ţară. La întoarcere, Domnul ne-a răsfăţat arătându-ne o parte din frumuseţile create de El în munţii Făgăraşului, pe Transfăgăraşan.

După ce am lăsat-o pe Dora la Hunedoara, am mai vizitat un prieten pe cărucior, care trăia în condiţii foarte grele. Locuia la ţară, într-o casă cu scări înalte şi greu accesibile. Camera lui avea ferestre foarte mici şi vechi, iar tavanul casei era spart. Cu toate aceste condiţii, prietenul nostru era cu  faţa senină şi avea putere să zâmbească.

Am rămas foarte impresionate şi smerite dupa tot ce am văzut. Am căzut la picioarele Domnului şi L-am rugat să mă ierte ca uneori murmuram şi eram nemulţumintă de locul unde stăteam, iar când am văzut în ce condiţii locuia acel băiat deosebit, mi-a fost ruşine de mine. După ce am venit acasă am început a ne ruga, cerându-i Domnului să intervina cat mai repede în problema acelui tânăr. Şi Domnul a intervenit, slavă Lui! La câteva luni el avea o cameră nou tencuită, zugravită, cu geamuri luminoase şi nu la mult timp, i s-a construit o rampă la casă cu ajutorul căreia putea ieşi afară.

În toamna anului 2007, mai precis în primul week-end din septembrie, am facut o ieşire de 2 zile la Centrul Bucuria din Bistriţa, unde am trait momente de vis. Acolo ne-am întâlnit cu o parte din membrii Centrului  care ne-au fost colegi în tabara la Vărmaga cu un an înainte. Am discutat, ne-am jucat, am mâncat împreună, iar seara ne-am închinat Domnului prin rugăciune şi cântare, mulţumindu-i pentru timpul frumos petrecut împreună. Duminică dimineaţa am luat parte la serviciul religios dintr-o biserică  la ţară din împrejurimile Bistriţei. Am trăit momente înălţătoare în rugăciune, cântare, mărturii, predică, împreună cu fraţii de acolo care au fost foarte ospitalieri.

Pentru mine a fost o zi specială şi datorită faptului că în acea zi împlineam 46 de ani. M-am bucurat mult de darul minunat ce Domnul mi l-a facut în părtăşie specială cu fraţii mei, în mărturisirea lucrărilor minunate prin care Domnul m-a purtat de-a lungul anilor. Prietenii mei dragi mi-au facut şi o surpriză deosebită, dovedindu-şi încă odata dragostea. M-au surprins prin faptul că nu au uitat de ziua mea şi mi-au dăruit un frumos buchet de flori şi un tort special. E minunat să faci parte dintr-un grup de oameni ca cel de la Caritatea!

 

Hits: 1101

Linkuri Sociale

Adresele Caritatii

Adresa Postala
Mircea Eliade,nr 22,400364,

Cluj-Napoca,Cluj,Romania

Adresa fizica
Nichita Stanescu Street,no3,Cluj-Napoca,Cluj,Romania

Telefon & Fax

Informatii generale :+40 264 438050
Birou:+40 264 438050
Fax: +40 264 438050